An Engineering Life in Resita and Questions for Tomorow
POSTED BY: | COMMENTS: Leave a Comment | DATE: October 4, 2015

“An Engineering life in Resita and Questions for Tomorrow”, Told to a Younger Peer
by Ioan Smoczer (read [ʃˈmotzər], as in English when you write shoe and have to read boot), summarized by Marius Hegedus

English Summary

A younger engineering peer, after having graduated an art school and having read much in the field, said that he finds engineering in its essential very similar to art. He knew that I am (co)author of 28 patents, all in exploitation in the Romanian hydroelectric power plants that I designed and built together with my colleagues. So, he came asking me to write together a story about how I did, and also about (the decay of) our industrial town, Resita.

I told him my story, starting with my childhood, when I was fascinated by the water mill of a relative, and by our wooden agricultural machines. Then about the formidable technical school and pioneering engineering teachers from the university I graduated in the late 1950s together with his father. (He graduated it also in the late 1980s). Then about our huge work in Resita. and almost nothing about art, as I wanted to make him even more curious:

“These are serious things, Marius, not like your (intended) “Picasso engineering”, to put the mouth at the butt and the head at the legs, for getting equilibrium with the Universe.” When I told him about my first patent, I got it back: “But you did to your valve exactly like Picasso: you just reversed its mouth with its butt.”

Then, among the many professional and life details, I evoked what was once our industry from Resita in the world and a lot of things I had to study, in order to become always wiser and to get inspired for solving my narrow problems: from chemistry, aviation, and ship building, to art history. Leonardo da Vinci’s Vitruvian Man inspired me to rationalize the metal consumption of the Francis rotors and Michelangelo’s “trifles make perfection, and perfection is no trifle” analyze and sometimes also avoid many disasters. I also told him that I painted watercolors and that I didn’t keep any of my work, maybe because my biggest passion was engineering.

At the end he concluded that our conceptions are compatible, as Picasso and Michelangelo or da Vinci, were all great artists and that I am like a Brahmin, who never leaves his birthplace in order to fulfill his mission. But I, as an old man and convinced engineer, can’t (completely) equate them and neither heal my grief about the decay of our industry in Resita. The questions to answer are for the younger ones, I just told my story to make them aware.

 “O viaţă inginerească la Reşiţa şi întrebari pentru mai departe”, povestită unui confrate mai tânăr
de Ioan Smoczer (“citeşti Şmoţer, precum în engleză: ce scrii păpuc, citeşti cizmă”); consemnare de Marius Hegedus

Acum nu de mult, monotonia zilnică a vieţii mele de vechi pensionar, între drumurile la medici cu soţia, câteva cumpărături şi biblioteca mea de acasa, a fost întreruptă de o convorbire telefonică.

S-a întamplat şi inainte, rar de altminteri, să mă sune şi viziteze fiul unui bun amic şi fost coleg de facultate şi de muncă. De fiecare dată mă întreba “de ale noastre, inginereşti”, când ii trecea prin cap vreo idee mai trăznită şi nu ştia cum să o apuce “ca să nu se facă de râs”, chipurile.

De data aceasta, surpriză – subiectul era altul: zicea că după ce a citit multe şi a făcut o şcoală de artă, s-a lamurit el că nu prea e nici o diferenţă între ingineria noastră şi chestiile astea. Că el ştie sigur, că tot aşa a lucrat şi la brevetele lui, dar fără să-şi dea exact seama. M-a întrebat şi pe mine câte brevete am, i-am spus că din 30 de cereri, mi-au brevetat 28, şi că vrea să-i spun şi să scriem, dacă se poate in engleză, o poveste despre “cum am făcut” .

– Măi Marius măi, rău am ajuns, că-mi vii cu chestii din astea neserioase, când noi toţi ăştia pe care îi ştii şi tu, am făcut mai toate centralele din ţara asta şi tu umbli cu aşa ceva. Şi ia mai lasă-mă in pace cu engleza aia unde scrii păpuc şi citeşti cizmă! Ştiam că nu am cum să scap de el, şi oricum îmi face plăcere, a mai “muiat” şi el subiectul – că am putea să scriem şi despre ce a fost la Reşiţa, aşa că i-am spus să vină sâmbăta sau duminica, când se mai odihnesc şi doftorii pe la care tot umblu.

Şi după ce într-o sâmbătă după masă, mi-am făcut plimbarea prin faţa institutului în care am lucrat, unde în toată clădirea de 4 etaje, a mai rămas doar paznicul şi câinii din jur, vine şi el şi ne apucăm de treabă.

Încep să-i povestesc despre comuna mea natală Seini, de pe malul Someşului, unde părinţii cultivau tutun şi un unchi avea o moară de apă, apoi despre şcoala tehnică din Satu Mare. Multă carte şi meserie am învăţat eu acolo la începutul anilor 50. Ca elev am proiectat şi construit, o maşină de găurit de mână cu reductor, intrată în fabricaţie de serie la UNIO, inspirându-mă la angrenaje după vânturătoarea noastră de cereale de acasă. Profesorul de tehnologie preda după cărţi de profesorii Backony şi Bărglăzan de la Politehnica din Timişoara. Pe mine, care îmi plăcea să desenez, mă punea să fac schemele pe tablă înainte de oră, pentru că venea cu bicicleta de la alt servici şi nu putea ajunge la timp.

Aşa am ajuns să “visez” cam tot ce era prin cărţile alea, am prins drag de ele şi după absolvire m-am dus să dau examen la Timişoara, ţintit pe “maşinile hidraulice ale profesorului Bărglăzan”. După ce am ajuns cu trenul la Timişoara, am stat căteva ore bune pe iarbă în Parcul Rozelor, că aşa era pe vremurile alea grele, nu ne permiteam să mergem la hotel. Trec cu brio de matematică, odată se deschide uşa şi intră în sală un bărbat înalt, bine făcut, care s-a aşezat în banca din faţă cu examinatorii. M-a întrebat de ce nu am completat şi celelalte opţiuni pe cerererea de înscriere şi i-am spus povestea de mai sus. Nu aveam de unde să ştiu că era tocmai profesorul Aurel Bărglăzan, pe atunci decanul facultăţii, şi de care aveau să mă lege multe fapte şi amintiri.

Nu vreau să insist decât pe faptul că generaţia aceea a fost cea a marilor temerari. Ei au pus în perioada interbelică temelia a ce avea să fie industria românească pe care urma noi să o construim şi cei de după noi să o facă praf cu atâta îndârjire. Cei ca profesorul meu Bărglăzan… au fost adevăraţi pioneri ai inginerei româneşti şi mondiale, dar care nici nu ezitau să încalţe cizmele de miner şi să treacă prin noroi, sau să se tăvălească pe sub cine ştie ce maşinării ca să împingă lumea şi ţara asta un pic înainte.

Şi iată-mă tânăr şi proaspăt absolvent, repartizat la Cugir unde nici nu am apucat să mă duc pentru că am câştigat prin concurs un post de asistent la catedră, la profesorul meu. Nu a fost să o iau pe drumul acela şi mi-am cerut transferul la Reşiţa unde se puneau bazele a ce avea să fie aproape tot ce înseamnă hidroenergie în România, şi profesorul meu avea să moară mult înainte de vreme în acel an.

Aşa am venit eu aici la Reşiţa, aşa aveam să o cunosc pe soţia mea, să vină pe lume fiul meu, şi să inceapă “Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman”, dar şi să fie deja încheiată trist în cei nici 60 de ani de când sunt aici.

Cu toate că nu m-am putut abţine să-i povestesc tot soiul de chestii pe lângă subiectul lui cu arta (de la ponderea energiei hidro în total, până la detalii tehnice de pe la hidroagregate, şi din fostul URSS), confratele meu nu mă întrerupea, dar îl vedeam cum se foieşte nerăbdător pe scaun să afle cum îi cu invenţiile mele, dacă nu am făcut cumva şi eu ca Picasso ăla al lui. Îl mai lua gura pe dinainte când îmi trăgeam eu sufletul, după aia tăcea iar că nu avea ce face.

Pablo Picasso, Guernica - detaliu

Pablo Picasso, Guernica – detaliu

– Mă Marius, şi dacă tot îi dai cu arta, nu-mi veni mie cu bramburişti din ăştia la care gura-i la fund şi scăfârlia la picioare, că turbinele noastre cu care ţi-ai pierdut şi tu vremea prin facultate, nu se mai învârt dacă le scoţi din apă şi bagi generatoru-n loc. Îţi mai şi pică-n cap ceva şi ajungi şi tu precum caricaturile lu” Picasso ăla al tău. Dar nu se supără nicidecum interlocutorul meu şi mă lasă să continui, doar, doar pescuieşte şi el ceva ce-l interesează.

Şi ajungem la prima invenţie, cu GUP-ul de la Pângăraţ (grupul de ulei sub presiune, precizarea asta-i numai pentru artişti, ăilalţi ai noştri, şi interlocutorul meu mai artist, ştiu bine ce-i ăla un GUP)… şi ne trezim la probele de punere în funcţiune cu o bubuitură ca de bombardament şi toată sala maşinilor împroşcată cu ulei, până în tavan; şi îi explic eu cum am descoperit că buba era de la un ventil, şi că am decis să descărcăm altfel o anumită suprapresiune… cam despre asta era vorba. Şi nu întârzie replica: “adică aţi pus gura la fund, ca Picasso ăla al meu”.

M-a cam pus la punct, dar mi-am revenit repede şi am continuat iar cu ale mele: centrale, turbine, puteri, căderi, elicii de navă, aripi de avion, pale de elicopter, proiectanţi, autori de cărţi, însemnări pe margine, sublinieri roşii, verzi, galbene, formule, notiţe, cam tot despre ce mi-am amintit că am avut de a face de la Paris la Moscova, via Praga şi înapoi via Berlin, cu ocol şi la Beijing, pe atunci Pekin, toate cu centrul de comandă la Reşiţa… eh… numai Londra, New York-ul şi Honolulu nu erau pe atunci în zona noastră. L-am văzut pe amicul meu cam disperat, aproape sfârşit, şi aş fi câştigat eu partida dacă nu suna de la Baia Mare fiul meu la telefon şi m-am întrerupt să i-o dau pe maică-sa.

Clipa asta a fost de ajuns să mă aducă politicos, dar abil, iar pe terenul lui:

– Ştiţi ce domnu Smoczer, hai mai bine povestiţi-mi să mă prind şi eu de chestia aia cu cantina şi sancţiunea ce aţi luat-o la Pângăraţ. Şi i-am povestit cum am luat prima sancţiune din cauza unui coleg, conu Vidraşcu, prieten bun şi cu tată-su. După vreo câteva zile pe şantier acolo, pe conu Vidraşcu l-a apucat doru de casă şi m-a lămurit şi pe mine s-o tulim. Nici nu am ajuns bine la Reşiţa că ne-a şi luat directorul Avram în colimator, ne-a făcut cu ou şi cu oţet şi ne-a tăiat din leafă. Noi ca să o dregem cumva, i-am zis că n-am avut ce mânca pe acolo şi de aia am plecat. După vreo două săptămâni ne-a trimis înapoi, şi culmea, era şi cantină, şi una din bobinatoare pe post de bucătăreasă. Cam aşa mergeau treburile pe vremea aia.

Am obosit şi eu, şi nici nu m-am dezmeticit bine, că amicul meu mai odihnit, iar a luat conducerea: dar cu rusul ăla de la LMZ (Leningradski Metalurghiceski Zavod), inginer care a făcut şi el şcoală de artă, cum îi?

– De design, şi vezi că nici asta nu citeşti cum scrii, că vine tot de la englezii, americanii ăia ai tăi, dar asta-i o chestie serioasă, nu ce-mi spui tu că le dai pe toate peste cap ca să fii în armonie cu Universul. Şi i-am povestit despre Stepan Krause, un tip extraordinar care conducea acolo la LMZ un colectiv de proiectare şi era preocupat şi de estetica sălii maşinilor, îşi proiectase şi construise şi o chitara, etc. Şi că locuia la periferia Leningradului într-o superbă căsuţă tradiţională de lemn, şi cum, muncitorii de la blocul de 13 etaje de lângă, coborând de sus cu macaraua în curte, i-au furat merele din grădină.

Şi despre toate centralele în care designul urma să fie admirat şi de turişti încă din anii aceia (‘70): Bratsk, Krasnoiarsk, Porţile de Fier, etc. şi i-am arătat şi un tratat de turbine hidraulice din 1988 cu dedicaţie de la unul din autori (Babanov), care a pomenit şi aceste preocupări.

Sala maşinilor - Porţile de Fier I

Sala maşinilor – Porţile de Fier I

Şi despre cursul de inventică şi creativitate pe care l-am ţinut pe la sfârşitul anilor 80 pentru doritorii din industria reşiţeană şi cât de cosmopolit era Leningradul (Petrogradul) pe vremea aceea: cu finlandezi, suedezi şi multe alte naţii, care se mai îmbătau prin hoteluri, şi că mi-au propus şi ruşii şi franţujii să mă duc să lucrez la ei, dar pur şi simplu nu m-a interesat. La Reşiţa eram acasă.

… Şi vine soţia mea care nu se simţea bine deloc, să-i dau medicamentele, iar Marius al meu se jenează şi pleacă în grabă, urmând să continuăm data viitoare… (după ce bineînţeles va scrie aşa cum a promis, ceea ce i-am povestit, şi după ce l-am făcut atent să se poarte ca şi cu ochii din cap şi să-mi înapoieze cartea despre “cometa din industria reşiţeană” pe care i-am dat-o, dacă nu să se inspire, măcar să vadă pe unde mai apare şi tată-su pe acolo). L-am mai sunat să-i mai spun că am găsit toate broşurile şi materialele cu centralele alea de la Krasnoiarsk, Bratsk,… despre care am vorbit şi că îl aştept să le dezbatem.

Ne-am apucat iar de treabă şi pe lângă cărţile turbinelor cu care mi-am petrecut viaţa, i-am pregătit şi una cu creaţiile tehnice ale lui Leonardo da Vinci, unde îi arăt desenul corpului uman cu braţele deschise înscris într-un cerc, provenind de la Vitruviu, un mare architect roman.

Omul Vitruvian - Leonardo da Vinci

Omul Vitruvian – Leonardo da Vinci

– Şi ce-i cu ăsta? Vreţi să mă daţi gata?

– Să ştii că desenul ăsta m-a inspirat să concepem o metodă de a raţionaliza consumul de metal la rotoarele Francis… dacă şi acelea sunt create după proporţii “cosmice”, precum cele de pe vremea lui Vitruviu.

Mai îi povestesc multe alte lucruri ce m-au facinat în meseria mea: despre ce calculatoare rudimentare aveam în vremurile acelea la institut, despre cum englezii au ratat să fie primii constructori ai calculatoarelor de generaţia a cincea în detrimentul japonezilor. Şi despre pasiunea mea pentru pictura în acuarelă şi cum nu am păstrat nici o lucrare, toate fiind cine ştie pe la cine, care poate le-a aruncat demult la gunoi. Şi asta poate pentru că pasiunea mea cea mai mare a fost ingineria. Şi uite aşa am pomenit şi de faptul că papa Ioan Paul al II-lea era vlah, de migraţiile hunilor, tătarilor, şi turcilor, în urma cărora au venit şi ţiganii din India.

Şi după ce interlocutorul meu rămâne un pic pe gânduri, îmi replică:

– Că tot m-aţi adus în India, să ştiţi că Dvs. sunteţi precum călugării ăia brahmani, care rămân până la sfârşit în locul în care s-au născut să-şi ducă misiunea (dharma lor) la îndeplinire.

Eu ce să îi mai zic, că sunt amărât că nu mai apuc să văd altceva aici la Reşiţa şi mă doare că aproape tot ce am clădit noi şi generaţiile de dinainte, de la începuturile din 1770, până la cea pe care o credeam “sacră, de neînvins” a profesorului meu Aurel Bărglăzan, s-a spulberat în câţiva ani. Şi iar m-a contrat confratele meu să-mi spună că pe undeva, la o scară mai mare a timpului, e normal că tot ce se naşte din ţărână să ajungă tot acolo, ca în Biblie. Oare nu am dormit eu în iarbă în Parcul Rozelor la Timişoara în anii 50 ca să dau examenul la Politehnică? De ce aş fi aşa neâmpăcat că acum năpădeşte tot iarba pe lângă halele şi institutul de cercetare-proiectare (ICPEH/ CCSITEH Reşiţa) pe unde mi-am petrecut, cu muncă şi folos, toată viaţa? E un semn, un avertisment, zice el, că natura e cea mai puternică, şi că nu ne strică nici nouă inginerilor, să ne împăcăm un pic şi cu ea şi cu noi înşine, ca nişte simpli oameni ce suntem. Dar cum, cum am făcut noi? Să ne autodistrugem, să ne săpăm unii pe alţii, sau să ne lăsăm vânaţi de toţi răpitorii vremelnic mai sus pe lanţul trofic post-comunist, să ne prade şi apoi să ne năpădească iarba şi fânul, ca aici la Reşiţa? E un subiect încheiat, a mai rămas şi ceva industrie “de sămânţă” (sau “în insolvenţă” cum i se mai zice înainte de a o omorâ de tot) şi bine că nu ne-am (ne-au) omorât de tot, şi mintea şi sufletul, şi ce nu te omoară de tot, te face mai (înţelept şi mai) puternic, îmi zice el. Poate nu acum imediat, dar la scara a câteva generaţii, cu atât mai mult dacă am reuşi ca puterea miraculoasă a artei şi a armoniei cu natura şi universul, revenind în ştiinţă şi inginerie (ca pe vremea lui Leonardo da Vinci al meu), să mai tempereze gena noastră sinucigaşă, atât de avidă de tot mai multe bunuri şi resurse, mai adăugă el. Nu poate fi nimic rău în asta, (mă rog chestia să-l pui pe Picasso pe aceeaşi treaptă cu perfecţiunea (detaliilor) lui Michelangelo, la vârsta mea, eu, ca inginer convins, nu mai pot să inţeleg) dar cum o să dăm (până atunci) de lucru şi mâncare la oameni, să nu mai plece în pribegie pentru bucăţica lor de pâine? Şi să ne mai şi băgăm adânc mâna în buzunar să-i plătim gras pe alţii pentru ce ştiam noi să facem mult mai bine ca ei?

Trifles make perfection, and perfection is no trifle.
Michelangelo


Moise - Michelangelo

Moise – Michelangelo


Eu cred şi acum că ce am făcut până la a ajunge ruină, am făcut bine, şi rămân cu amărăciunea mea, l-am lăsat însă pe el să “o cotească cu întrebările” din titlu. Şi pentru că e mai tânăr şi mai are şanse să mai experimenteze, fie şi numai la cenaclul ăsta filozofico-artistico-ingineresc sau ce o fi fiind (“Experimentul Reşiţa”) , unde m-a chemat şi pe mine să-mi spun povestea. Tot e ceva, mai mult decât nimic şi puterea cuvântului e mare!

Back to The Resita Experiment

Leave a Comment